Cand n-ai sa ma mai chemi Va fi ecoul slab Si camera de zi Va fi-mbracata-n alb Cand n-ai sa ma mai chemi Va fi ceasul stricat Si multe sensuri noi Pe chipul hasurat Canta-mi povestea Sa nu mai uiti nicicand, nicicum Adu-mi vestea Din gura ta va suna bine oricum Strange-mi lucrul Si-arata-mi drumul cel mai scurt Du-ma aiurea Si spune-mi ca nu iti cer prea mult... Cand n-ai sa mai deschizi Sertarul din priviri Ramane-va inchis In prada intipluit Cand n-ai sa mai deschizi Voi stii sa te ascult Prin mii de ganduri prins In pagini de demult Canta-mi povestea Sa nu mai uiti nicicand, nicicum Adu-mi vestea Din gura ta va suna bine oricum Strange-mi lucrul Si-arata-mi drumul cel mai scurt Du-ma aiurea Si spune-mi ca nu iti cer prea mult...

ubim.
Sau ne amgaim cu iluzia ca iubim. Ne indragostim de o persoana, ni se pare fata/baiatul perfect, nu mai vrem sa vedem/auzim/simtim pe nimeni si nimic in afara de obiectul iubirii noastre. Vedem un apus si un rasarit impreuna. Ne tinem de mana. Ne sarutam. Ne soptim cuvinte de dragoste. In clipele acelea(pe care noi le consideram unice si, intr-nu fel, chiar sunt) suntem convinsi ca iubim, iar iluzia ca n-o sa se termine niciodata pune stapanire pe noi.
Dar se termina. Intr-un fel sau altul, pana la urma se termina. Si suferim, si plangem, si iar suferim, si ne incuiem in noi, si iar plangem(chiar daca numai in noi). Si uitam. Din cand in cand, ne mai amintim cate un moment, cate o privire, cate o senzatie, dar toate trec repede.
Stim ca am iubit odata persoana respectiva, dar acum e doar o amintire. Si ne indragostim din nou. Si vedem iar acelasi apus si acelasi rasarit, numai ca de data asta il vedem cu altcineva. Insa nu conteaza. Ne cuprinde acelasi sentiment de afectiune pura, si aceeasi iluzie ca nu se va termina niciodata, chiar daca suntem constienti ca se va termina. Spunem "te iubesc" de atatea ori si atator persoane diferite pe parcursul vietii, incat la un moment dat chiar ne intrebam daca mai simtim cu adevarat ceea ce spunem. Cuvintele devin o carpa veche si murdara, pe care o mai terfelim inca un pic de fiecare data cand spunem, din nou, altcuiva, "te iubesc". Si, cand se termina totul, o uitam undeva, intr-un colt al casei. Si o mai terfelim inca o data, fara sa ne pese de nimic. Pentru ca "iubim". Si pentru ca uitam. Si poate ca suntem constienti de ceea ce facem, ne uitam la saraca carpa, ne e mila de ea, dar numai pentru o clipa. Cata ipocrizie se poate ascunde intr-un om? Cum poti sa spui cu nonsalanta "te iubesc" ca si cum ar fi pentru prima oara? Cum poti sa simti pentru cineva exact ceea ce ai simtit, in urma cu foarte putin timp, pentru alta persoana, si sa nu-ti pese catusi de putin? Si totusi, iubim. Si totusi, uitam. Si iubim din nou. Pentru ca suntem slabi si ipocriti si nepasatori si rai. Pentru ca suntem oameni.

Three Days Grace , Coma , Implant pentru refuz

comedie.....triler....

cronica carcotasilor.......

Enigma Otiliei...Mara....

Ca sa`ti dai seama cat valoreaza un an, intreaba un student care a picat examenul...Ca sa`ti dai seama cat valoreaza o luna, intreaba o mama care a nascut prematur un copil...Ca sa`ti dai seama cat valoreaza o zi ,intreaba pe cineva nascut in 29 februarie...ca sa`ti dai seama cat valoreaza o ora intreaba doi indragostiti care abia asteapta sa se intalneasca...Ca sa`ti dai seama cat valoreaza un minut, intreaba un om care a pierdut trenul...Ca sa`ti dai deama cat valoreaza o secunda, intreaba un sofer care tocmai a evitat un accident...Ca sa`ti dai seama cat valoreaza o viata, intreaba`te ce simti cand pierzi pe cineva drag...si pretuieste fiecare moment pe care il ai...